Despre voturi, like-uri si motivul pentru care ambele conteaza

Despre voturi si like-uri

Votul e un drept pe care unii si-l exercita, iar altii nu. Eu il consider o obligatie morala si civica, mai mult ca un drept, pentru ca reprezinta instrumentul prin care (sper ca) imi pot pune amprenta asupra modului in care este condusa tara. Si pentru ca este un drept care a fost castigat si in numele meu, cu lacrimi si sange. Asadar, votez, la intervalele fixe de timp prevazute de lege. Acum, felul in care votez depinde de ce criterii am in vedere – pot sa votez un candidat pentru ca sustin ceea ce propune sa faca sau pentru ca vreau ca adversarul lui sa nu castige. Preferabila e, desigur, prima varianta, dar, mai adesea, in cazul meu, a doua varianta a fost cea valabila. De altfel, probabil ca Romania ar putea face obiectul unui amplu studiu de caz asupra acestui gen de „vot negativ”/vot de blam.

In schimb, like-ul nu e un drept si nu e o obligatie, ci o alegere. Nu are valoare de instrument civic, insa nu e de neglijat. Romanii au aratat ca au capacitatea de a se mobiliza substantial in jurul unei cauze sau de a creste cota de popularitate a unui candidat prezidential, in mare parte cu ajutorul mediului online (in speta, Facebook). Ultimele alegeri prezidentiale au fost castigate cu sustinere masiva din mediul online. Spre deosebire de vot, like-ul meu exprima, fara dubiu, simpatia mea pentru propunerile si prestatia unui candidat. Daca eu aleg sa dau like, il pot da cand vreau, nu la un interval de cativa ani, si pot sa il iau inapoi tot la fel. Daca imi iau like-ul inapoi, se cheama ca respectivul candidat mi-a pierdut simpatia si, deci, m-a cam pierdut de musteriu. Pentru ca, desi like-ul n-are nicio valoare – alta decat simbolica-, e foarte probabil ca modesta sustinere pe care i-am oferit-o in acest mod nu va mai fi dublata de votul meu.

Si iata de ce like-urile, nu doar voturile, te urca, dar te si coboara.

Advertisements

Ceva in aer

In aer

In ultima jumatate de an, am constatat ca una dintre “prevestirile radiestezice” care mi s-au facut pe la inceputul anului pare sa se adevereasca. Sau poate e doar autosugestia. Oricum ar fi, ma incanta si ma intriga in acelasi timp. Este vorba despre « prevestirea » ca, pe masura ce timpul pare sa alerge mai repede, sa se comprime, obtinem mai usor lucruri pe care ni le dorim.

Eu credeam ca, in cel mai bun caz, obtii ceva daca te gandesti intens la acel lucru, repetandu-ti constiincios ca ti-l doresti sau imaginandu-ti ca il ai deja. Desi perseverenta nu-mi lipseste, am un deficit de rabdare suficient de semnificativ incat sa ma saboteze daca mi-as propune sa imi repet periodic cat de mult vreau un lucru sau, mai rau, sa imi imaginez ca il am deja. In plus, pana acum catva timp – nu stiu exact cat -, cam tot ce imi doream neaparat la un moment dat venea spre mine la destul de mult timp dupa ce incetasem sa ma mai gandesc macar la acel ceva.

Asadar, probabil ca e ceva in aer, de vreme ce mi se intampla, mai ales in ultima vreme, doar sa ma gandesc ca mi-ar placea un lucru (inclusiv non-material) si, la putin timp, sa il obtin – sau, cel putin, sa primesc semne ca ar fi posibil sa-l obtin. Poate gandul ala, chiar si asa fugitiv, e, totusi, incarcat cu suficienta intensitate cat sa dea roade. Carevasazica, gandul meu ar fi un fel de Praslea al gandurilor, care “creste” (si recolteaza beneficii pentru “emitatorul” lui) intr-o secunda cat altele in sapte. Sau poate e doar autosugestia.

De exemplu, astazi te poti gandi sau ii poti chiar spune cuiva ca ti-ar placea mult sa zbori cu balonul, iar peste trei zile, la capatul scarii rulante de la metrou sa primesti un fluturas in forma de balon, despre un concurs al carui premiu este chiar o plimbare cu balonul. Adica, asa cum mi s-a intamplat mie azi. As putea, desigur, sa zic ca e un fleac, mai ales ca nu am primit premiul propriu-zis, ci doar un mic reminder al dorintei exprimate recent. As putea, la fel de bine, sa consider ca e unul dintre acele mici mistere frumoase deghizate in « fleacurile » cu care ne e presarata viata de zi cu zi. Poate ca am sa introduc talonul respectiv nu in cosul de gunoi, cum as fi facut in mod normal, ci in urna.

Ar fi al doilea astfel de “mister” pe ziua de azi, pentru ca, de dimineata, am avut un impuls sa ascult U2, o alegere muzicala improbabila pentru mine. Imi plac cateva dintre melodiile lor, dar asta nu ma face tocmai un fan. Pur si simplu, eram in cautare de ceva nou si ma si gandeam ca poate descopar cantecul pe care l-am auzit de curand, pe plaja, in Italia, si pe care nu-l stiam. Gandul asta a fost rapid usuit de un altul, mai realist, care imi spunea ca e imposibil sa aflu despre ce era vorba, mai ales ca n-am retinut niciun vers. Dar ce sa vezi.. a doua melodie din playlist-ul in care am intrat, la intamplare, pe Youtube, era exact AIA. Unde mai pui si ca are niste versuri cu sirop si sens, pentru amatorii de asa ceva.

Sunt lucruri aparent marunte, dar care isi au, ca mai toate celelalte, rostul lor, chit ca nu-l putem pricepe intotdeauna. Semne pe care le primim pentru a deveni mai constienti, mai fericiti si mai recunoscatori. Poate gandurile chiar se transforma in realitati. In cazul asta, cred ca ar fi cazul sa ma gandesc de doua ori inainte sa ma hotarasc ca as vrea ca un ciocan imens, de plastic – cam ca ala cu care ma jucam in copilarie, dar, evident, mai putin inofensiv – sa cada implacabil pe capul sefilor si sa-i turteasca precum in desenele animate, nu?

Sau poate e doar autosugestia. Si cu asta sper ca nu mi-am pus pe fuga norocul din ultima vreme.

Ti-am zis eu?!

Ti-am zis despre alegeri

Ce faci atunci cand cineva apropiat tie face o alegere cu care nu esti de acord, mai ales daca rezultatele sunt altele decat cele scontate?

Te grabesti sa-i semnalezi ca „ti-am zis eu ?!”, cu un aer de indignare si priviri pline de repros?  I(t)i spui ca merita ce i s-a intamplat pentru ca s-a incapatanat sa nu „asculte” si ii anulezi, prin urmare, accesul la intelegerea si ajutorul tau?

Sau, mai degraba, te dai jos de pe cal si il ajuti sa-si elibereze piciorul din capcana ? Ii admiti dreptul – egal cu al tau – la a face alegeri , oricare le-ar fi consecintele, si ii intinzi o mana, gandindu-te ca ai fi putut fi si tu in locul lui?

In final, este – si asta – doar o chestiune de alegere.

Poti alege sa fii acela care s-a ales cu cate cinci minute de glorie pentru fiecare “adevar” sau “dreptate” pe care a pus vreodata monopol. Mici trofee la care vei contempla singur si de care, oricum, nu ii va pasa nimanui. Toti cei care contau vor fi plecat, suferind pentru ca “dreptatea” a atarnat mai greu in cantarul tau.

Poti alege si sa aduci relatiilor cu ceilalti contributia ta de intelegere, acceptare si sprijin. Poti alege sa oferi exact ceea ce ai vrea sa primesti in schimb, in momentele tale mai putin luminoase.

Asadar, ce alegi ?

Onestitatea ca exceptie

Onestitatea ca exceptie

Despre onestitate ca exceptie, in viziunea lui Zoe Heller:

„Pentru cei mai multi oameni, onestitatea e ceva atat de indepartat de felul lor de-a fi – asa o aberatie in mitomania lor de fiecare zi – ca se simt obligati sa anunte atunci cand urmeaza sa aiba un moment de sinceritate. <Ca sa fiu sincer…>, zic ei sau <Adevarul adevarat e ca…> sau <Acuma, daca e s-o spunem pe-a dreapta…>. Cateodata incearca sa te faca sa depui juraminte de tacere inainte de a continua. <Asta ramane strict intre noi, da? Imi promiti ca nu mai spui la nimeni…>.”

Zoe Heller – “Jurnalul unui scandal”

Unii oameni n-au acces la tine

Unii n-au acces la tine

Mi-au ramas in minte cugetarile Aurorei Liiceanu, despre faptul ca oamenii care nu te inteleg sunt nu doar o companie dezagreabila, ci una periculoasa uneori:

„Orice intalnire cu cineva este o provocare. Adesea gandim cu tarie ca felul in care suntem poate fi perceput de altcineva in acord cu propria perceptie despre noi. Cand doresti ca mecanismele de perceptie ale altcuiva sa functioneze astfel incat aceasta persoana sa vada ceea ce tu crezi ca esti. Ei bine, se intampla ca o alta persoana sa-ti atribuie trasaturi in care tu nu te recunosti, o imagine care nu este a ta. Ca si cum iti arata o fotografie si tu spui: Eu nu sunt asa!. Iar tu insisti. Tu spui ca esti altfel. Ca perceptia lui este eronata. Dar celalalt nu vede tot asa.

Pentru a intelege aceste situatii, C., din nou, ma cobora in concret: Nu continua sa pretinzi o alta perceptie a ta. Nu se poate. Bati la o usa, dar nu este usa, este doar perete. Este zid. Este inutil. Am aflat, in timp, ca avea dreptate. Unii oameni nu au acces la tine. Ei vad ceva in care tu nu te recunosti. Singura solutie este sa-i parasesti, pentru ca daca insisti, poti deveni chiar tu confuz. Si nu pentru ca te indoiesti de tine – desi si acest lucru se poate intampla-, ci pentru ca nu poti crede, nu poti accepta, intelege ca cineva nu te vede asa cum esti. Daca insisti, pierzi.”

Aurora Liiceanu, “Prin perdea”

Pericolul anumitor generalizari

Pericolul anumitor generaliza

Cateva ganduri semnate de Aurora Liiceanu, despre pericolul generalizarii in anumite situatii de viata:

“[…] mi-a facut de multe ori aluzii directe sau indirecte la o particularitate a mea, care poate ca s-a mai atenuat cu timpul, dar pe care o considera structurala. Se referea la capacitatea mea limitata de a generaliza in relatiile cu oamenii. Si, ca sa inteleg ce voia sa-mi spuna, cobora in concret. Imi spunea ca daca ai o cutie cu chibrituri, poti lua un bat ca sa-l aprinzi, poti lua un alt bat ca sa-l aprinzi, poti lua un al treilea bat si repeta gestul, dar nu este necesar sa folosesti intreaga cutie cu bete pentru a-ti da seama ca ele se aprind. Deci, nu trebuie sa ajungi la generalizare prin epuizare.

Transpus in relatiile cu oamenii si mai ales cu cei apropiati, acest lucru insemna ca nu trebuie sa mai faci o incercare pentru a decide ca cineva este intr-un fel sau ca se comporta intr-un anumit fel, de regula dezagreabil sau dureros pentru tine, ci trebuie sa faci ceva, sa nu continui cu experientele. O generalizare consumatoare de timp poate sa-ti strice viata, parea ea ca vrea sa-mi spuna. Si chiar asa si era. Adesea imi aduc aminte de acest lucru si-i dau dreptate. Mai mult decat atat, am constatat ca prea multe lucruri stiute te fac sa generalizezi mai greu, cu mai multe poticneli, spunandu-ti “poate ma insel”.

Desigur, intre generalizare si decizie este o legatura. Generalizarea lunga, consumatoare de timp, anuleaza decizia sau cel putin o prelungeste in timp. Sa fie oare generalizarea aceasta, anevoioasa, consecinta unei capacitati limitate, reduse de decizie? Sa fie cauza unor nefericiri in viata noastra decizia si nu generalizarea? Lucrurile se complica atunci cand persoana fata de care iti prelungesti autoinselarea are talentul de a mistifica lucrurile, de a le schimba sensul si cand acest talent se intalneste cu dorinta celuilalt de a-l crede.”

A. Liiceanu, “Prin perdea”

Domnia nimicurilor

Domnia nimicurilor

Am gasit pe un blog cateva idei despre acei indivizi cu iluzii de grandoare de care am dat cu totii intr-un moment sau altul:

„Nu stiu daca sa ii compatimesc sau sa ii ridiculizez pe indivizii iremediabil banali care se asteapta sa apara interesanti facand acting-out-uri insipide, cu o perseverenta care l-ar pune in umbra pe insusi Sisif.

Sa te ascunzi dupa o ambiguitate paradoxal de… unipolara, si sa refuzi sa te explici fantazand ca altfel un Celalalt (sau o Cealalta) se va da de ceasul mortii sa te descifreze parcurgand arborele de proiectii si de posibilitati intr-un algoritm infinit care te aseaza pe tine in centrul intereselor, este de o megalomanie pe care o resping cu tot dispretul pe care pot sa il storc, picatura cu picatura, din pachetul meu de raspunsuri emotionale. ‘Exista suficienta literatura de specialitate si studii de caz astfel incat sa iti dai seama si singura ce am vrut sa spun’.

Ca te crezi indreptatit sa reactionezi intr-un anume fel, sunt dispusa sa accept si sa tolerez. Ca te astepti sa te inteleg, sunt dispusa sa accept si sa tolerez. Dar sa te astepti sa te descifrez cautandu-te prin carti, in conditiile in care tu esti un banal muritor de rand, asta chiar ma determina in mod irevocabil sa iti indic succesiunea de usi care, parcurse in sens invers te plaseaza unde iti este locul, si anume, afara din camera, din apartamentul, din blocul, din viata mea.

Da, cu toata placerea as face exercitiul fascinant de a incerca pe cont propriu descifrarea ta, daca ai fi un subtil domn. As pune la bataie cu multa dedicatie si caldura toate armele continerii, si a capacitatilor de transpatrundere psihica feminina, in conditiile in care mi-ai oferi un fascinant exemplu de complexitate si rafinament. As petrece nopti intregi aplicand scheme psihanalitice si teorii ezoterice care sa imi sistematizeze inputul venit de la tine. Dar… pentru numele cerului, dragule, depune minimul efort de a fi interesant!

Oamenii plictisitori nu intra in joc… Fericiti cei nesarati cu duhul, caci ai lor sunt micii si bergenbier-ul si burtile zgomotoase ce se ivesc de sub maieurile transpirate, intr-un apoteotic, apocaliptic si (totusi dezarmant de) trist ‘vecii vecilor amin’.”

(www.ixtab.weblog.ro – 19 Mai 2008)