Onestitatea ca exceptie

Onestitatea ca exceptie

Despre onestitate ca exceptie, in viziunea lui Zoe Heller:

„Pentru cei mai multi oameni, onestitatea e ceva atat de indepartat de felul lor de-a fi – asa o aberatie in mitomania lor de fiecare zi – ca se simt obligati sa anunte atunci cand urmeaza sa aiba un moment de sinceritate. <Ca sa fiu sincer…>, zic ei sau <Adevarul adevarat e ca…> sau <Acuma, daca e s-o spunem pe-a dreapta…>. Cateodata incearca sa te faca sa depui juraminte de tacere inainte de a continua. <Asta ramane strict intre noi, da? Imi promiti ca nu mai spui la nimeni…>.”

Zoe Heller – “Jurnalul unui scandal”

Advertisements

Unii oameni n-au acces la tine

Unii n-au acces la tine

Mi-au ramas in minte cugetarile Aurorei Liiceanu, despre faptul ca oamenii care nu te inteleg sunt nu doar o companie dezagreabila, ci una periculoasa uneori:

„Orice intalnire cu cineva este o provocare. Adesea gandim cu tarie ca felul in care suntem poate fi perceput de altcineva in acord cu propria perceptie despre noi. Cand doresti ca mecanismele de perceptie ale altcuiva sa functioneze astfel incat aceasta persoana sa vada ceea ce tu crezi ca esti. Ei bine, se intampla ca o alta persoana sa-ti atribuie trasaturi in care tu nu te recunosti, o imagine care nu este a ta. Ca si cum iti arata o fotografie si tu spui: Eu nu sunt asa!. Iar tu insisti. Tu spui ca esti altfel. Ca perceptia lui este eronata. Dar celalalt nu vede tot asa.

Pentru a intelege aceste situatii, C., din nou, ma cobora in concret: Nu continua sa pretinzi o alta perceptie a ta. Nu se poate. Bati la o usa, dar nu este usa, este doar perete. Este zid. Este inutil. Am aflat, in timp, ca avea dreptate. Unii oameni nu au acces la tine. Ei vad ceva in care tu nu te recunosti. Singura solutie este sa-i parasesti, pentru ca daca insisti, poti deveni chiar tu confuz. Si nu pentru ca te indoiesti de tine – desi si acest lucru se poate intampla-, ci pentru ca nu poti crede, nu poti accepta, intelege ca cineva nu te vede asa cum esti. Daca insisti, pierzi.”

Aurora Liiceanu, “Prin perdea”

Pericolul anumitor generalizari

Pericolul anumitor generaliza

Cateva ganduri semnate de Aurora Liiceanu, despre pericolul generalizarii in anumite situatii de viata:

“[…] mi-a facut de multe ori aluzii directe sau indirecte la o particularitate a mea, care poate ca s-a mai atenuat cu timpul, dar pe care o considera structurala. Se referea la capacitatea mea limitata de a generaliza in relatiile cu oamenii. Si, ca sa inteleg ce voia sa-mi spuna, cobora in concret. Imi spunea ca daca ai o cutie cu chibrituri, poti lua un bat ca sa-l aprinzi, poti lua un alt bat ca sa-l aprinzi, poti lua un al treilea bat si repeta gestul, dar nu este necesar sa folosesti intreaga cutie cu bete pentru a-ti da seama ca ele se aprind. Deci, nu trebuie sa ajungi la generalizare prin epuizare.

Transpus in relatiile cu oamenii si mai ales cu cei apropiati, acest lucru insemna ca nu trebuie sa mai faci o incercare pentru a decide ca cineva este intr-un fel sau ca se comporta intr-un anumit fel, de regula dezagreabil sau dureros pentru tine, ci trebuie sa faci ceva, sa nu continui cu experientele. O generalizare consumatoare de timp poate sa-ti strice viata, parea ea ca vrea sa-mi spuna. Si chiar asa si era. Adesea imi aduc aminte de acest lucru si-i dau dreptate. Mai mult decat atat, am constatat ca prea multe lucruri stiute te fac sa generalizezi mai greu, cu mai multe poticneli, spunandu-ti “poate ma insel”.

Desigur, intre generalizare si decizie este o legatura. Generalizarea lunga, consumatoare de timp, anuleaza decizia sau cel putin o prelungeste in timp. Sa fie oare generalizarea aceasta, anevoioasa, consecinta unei capacitati limitate, reduse de decizie? Sa fie cauza unor nefericiri in viata noastra decizia si nu generalizarea? Lucrurile se complica atunci cand persoana fata de care iti prelungesti autoinselarea are talentul de a mistifica lucrurile, de a le schimba sensul si cand acest talent se intalneste cu dorinta celuilalt de a-l crede.”

A. Liiceanu, “Prin perdea”

Domnia nimicurilor

Domnia nimicurilor

Am gasit pe un blog cateva idei despre acei indivizi cu iluzii de grandoare de care am dat cu totii intr-un moment sau altul:

„Nu stiu daca sa ii compatimesc sau sa ii ridiculizez pe indivizii iremediabil banali care se asteapta sa apara interesanti facand acting-out-uri insipide, cu o perseverenta care l-ar pune in umbra pe insusi Sisif.

Sa te ascunzi dupa o ambiguitate paradoxal de… unipolara, si sa refuzi sa te explici fantazand ca altfel un Celalalt (sau o Cealalta) se va da de ceasul mortii sa te descifreze parcurgand arborele de proiectii si de posibilitati intr-un algoritm infinit care te aseaza pe tine in centrul intereselor, este de o megalomanie pe care o resping cu tot dispretul pe care pot sa il storc, picatura cu picatura, din pachetul meu de raspunsuri emotionale. ‘Exista suficienta literatura de specialitate si studii de caz astfel incat sa iti dai seama si singura ce am vrut sa spun’.

Ca te crezi indreptatit sa reactionezi intr-un anume fel, sunt dispusa sa accept si sa tolerez. Ca te astepti sa te inteleg, sunt dispusa sa accept si sa tolerez. Dar sa te astepti sa te descifrez cautandu-te prin carti, in conditiile in care tu esti un banal muritor de rand, asta chiar ma determina in mod irevocabil sa iti indic succesiunea de usi care, parcurse in sens invers te plaseaza unde iti este locul, si anume, afara din camera, din apartamentul, din blocul, din viata mea.

Da, cu toata placerea as face exercitiul fascinant de a incerca pe cont propriu descifrarea ta, daca ai fi un subtil domn. As pune la bataie cu multa dedicatie si caldura toate armele continerii, si a capacitatilor de transpatrundere psihica feminina, in conditiile in care mi-ai oferi un fascinant exemplu de complexitate si rafinament. As petrece nopti intregi aplicand scheme psihanalitice si teorii ezoterice care sa imi sistematizeze inputul venit de la tine. Dar… pentru numele cerului, dragule, depune minimul efort de a fi interesant!

Oamenii plictisitori nu intra in joc… Fericiti cei nesarati cu duhul, caci ai lor sunt micii si bergenbier-ul si burtile zgomotoase ce se ivesc de sub maieurile transpirate, intr-un apoteotic, apocaliptic si (totusi dezarmant de) trist ‘vecii vecilor amin’.”

(www.ixtab.weblog.ro – 19 Mai 2008)